Am terminat de citit „Vreau să mor, dar vreau să mănânc tteokbokki”, o carte care m-a atins mai mult decât mă așteptam. Pe scurt, este povestea unei tinere de aproape 30 de ani care suferă de distimie, o formă de depresie cronică ușoară, și care hotărăște să meargă la psihiatru. Cartea surprinde întâlnirile dintre ea și terapeută, modul în care decurge terapia, tratamentul medicamentos și, mai ales, drumul lent și dureros spre înțelegerea propriei suferințe.
Am rămas puțin șocată de modul în care psihiatra și-a formulat întrebările și cum a condus discuțiile. Părea, pe alocuri, prea directivă, prea puțin caldă. Dar apoi mi-am dat seama că această abordare are sens într-un context cultural diferit. Coreea de Sud, o societate în care performanța, rușinea și conformismul social cântăresc greu. Într-un astfel de cadru, o terapie mai fermă poate fi tocmai ceea ce funcționează, cine stie.
Dincolo de stilul ei, ceea ce m-a atins cel mai mult este realitatea depresiei, pe care o stiu, o vad la oameni deci imi este cunoscuta. Ea nu este un moft, nu este o etapă de care „treci” ușor. Este o suferință care se infiltreaza greoi, uneori sub masca unui zâmbet. La noi, în România, depresia încă este un subiect despre care se vorbește prea puțin. Ne ascundem de ea, o minimalizăm, iar când apar cazuri de sui..d, ne grăbim să judecăm: „dar avea o viață perfectă”, „zâmbea mereu”. În realitate, diagnosticul de depresie este unul cât se poate de serios.
Cercetările recente arată că depresia afectează sute de milioane de oameni la nivel mondial, fiind una dintre principalele cauze de luat in serios. De cele mai multe ori apare la vârsta adultă tânără, exact ca în povestea autoarei, iar femeile sunt afectate mai frecvent decât bărbații. Simptomele pot varia enorm – de la tristețe constantă, oboseală, dificultăți de concentrare, până la pierderea interesului pentru activități, sentimentul de vinovăție sau gânduri legate de moarte.
În formele mai ușoare, cum este distimia, simptomele sunt subtile, dar persistente. Persoana își continuă viața, merge la serviciu, râde, pare bine dar în interior există o greutate constantă, o lipsă de sens, o tristețe care nu mai pleacă.
Mai grav este că doar o mică parte dintre cei care suferă primesc tratament adecvat. Stigma, rușinea și lipsa de informare fac ca mulți oameni să trăiască ani întregi cu o durere neinteleasa, crezând că „așa e viața”.
La fel de importantă este și depresia postnatală ,un alt subiect tratat adesea ca un mit sau ca o exagerare. În primele luni după naștere, o parte dintre mame, dar și dintre tați, pot trăi un val copleșitor de tristețe, anxietate, epuizare și neputință. Nu este vorba despre lipsă de iubire față de copil, ci despre o vulnerabilitate reală, biologică și emoțională, care are nevoie de înțelegere, nu de judecată.
Depresia nu iartă și nu întreabă. Ea este acolo chiar și atunci când viața pare „perfectă”. Poate fi veselă, normală la exterior, dar înăuntru e un gol greu de descris. Nu are o singură față, ci mii de chipuri și toate cer să fie văzute!