M-am gândit mult după ce am terminat cartea „Fenomenul Pitești” și mi-a revenit în minte o idee discutată la un moment dat la un curs — despre faptul că, dincolo de sistemul familial din care face parte o persoană, ea este influențată și de un sistem mai larg: cel social, economic, ideologic.
Mi-am dat seama că noi, ca oameni, nu purtăm doar istoria familiei noastre, ci și istoria unui popor, a unei epoci, a unui sistem.
Dacă ne uităm la evenimente recente, cum au fost pandemia sau războXul, observăm cum multe frici au ieșit la suprafață. A fost ca un val febril de reacții, dar dincolo de manifestările vizibile se ascund straturi mai vechi — frici moștenite, traume colective, mecanisme de supraviețuire.
Ca psihoterapeuți, cred că e important să nu ne oprim la comportamentul de suprafață, la „ambalaj”, ci să explorăm ce se află dedesubt: ce a reactivat acel context, ce amintiri transmise sau neprocesate se pun din nou în mișcare.
Familiile au fost modelate de aceste sisteme mai mari, iar noi am crescut în interiorul lor, purtând mai departe tipare de gândire, de relaționare, de supraviețuire. La rândul nostru, le transmitem adesea inconștient copiilor noștri.
Sunt momente în care îmi dau seama că reacționez după un tipar vechi, învățat din copilărie: de la părinți, bunici, profesori, formatori, din întreaga cultură în care m-am format. Parca este un amestec de loialitate și adaptare.
De aceea, în terapie, privirea sistemică devine atât de importantă: ne ajută să înțelegem nu doar cine suntem, ci și din ce suntem construiți. Să vedem lanțul invizibil al influențelor și să ne întrebăm : ce alegem să continuăm și ce alegem să transformăm?
Și mai cred că, fiind un popor cu o istorie atât de complexă, marcată de adaptare și supraviețuire, am învățat mai degrabă să rezistăm decât să ne întrebăm. De-a lungul generațiilor, am fost educați să ne aliniem, nu să explorăm.
Oamenii s-au adaptat mereu la context, la sistem, fără să-și permită să se întrebe „ce simt?”, „ce gândesc eu, de fapt?”. Așa s-a născut o gândire liniară, în alb și negru, în care nu există loc pentru nuanțe, pentru ambiguitate, pentru întrebări.
Mă surprind uneori și pe mine reacționând din acest loc, al tiparului vechi, al binelui și răului absolut, al „trebuie să fie așa”. Și îi văd și pe ceilalți, adesea prinși între nevoia de siguranță și dorința de sens.
Poate tocmai aici începe procesul real al vindecării: în spațiul în care ne permitem să ne punem întrebări, să recunoaștem ceea ce purtăm din istorie și să alegem, conștient, ce ducem mai departe.
